Sfârşitul nu-i aici

Sezonul de alergare este încă în toi, avem o toamnă atât de frumoasă! Iar eu m-am trezit în incapacitate de a mai face ceea ce îmi place atât de mult – să alerg în natură.

Defapt, incapacitate este impropriu spus, pentru că este mai degrabă o alegere. Puteam să alerg în continuare agravând o problemă sau să mă opresc şi să repar.

După Madeira Island Ultra Trail din aprilie (120km & 7300m+, cursa cu scările la infinit), m-am întors cu o mână şi un picior buşite. Mâna nu am putut-o folosi timp de o lună (adio spalat de vase, noroc că era mâna stângă), iar piciorul mă supăra într-un fel suportabil. Nu mai ştiu dacă problema de la picior a fost de la vreo lovitură sau de la suprasolicitare: situaţiile de dat şuturi în pietre sau rădăcini nu sunt rare în alergările pe teren accidentat. Cu toate acestea, am putut avea un sezon de vară decent cu făcut de cap pe la Apuseni, Campionatul Mondial de ultra din Portugalia, Roşia Montană, Bate Toaca, Marathon 7500, Rodnei. A mai fost şi Campionatul Naţional de lungă distanţă de la Hăşmaş în luna august, unde lucrurile nu au mers bine în mare parte şi datorită problemei mele de la picior, pe care nu îl mai puteam folosi în deplină măsură. Călcam dezechilibrat, punând presiune pe celălalt picior, nu puteam ateriza pe pingea, iar pe urcări îmi suprasolicitam tendoanele, pentru că nu puteam călca pe partea din faţă a tălpii. Not fun deloc, aşa că am mers să fac nişte investigaţii. Vă scutesc de partea legată de medicină, pentru că nu este deloc distractivă la noi.

Alergarea înseamnă sănătate atunci când o practici în nişte limite rezonabile, însă poate fi şi o sursă de neplaceri, dacă nu faci lucrurile cu cap sau nu vrei să te opreşti atunci când corpul dă semnalul de alarmă. Nu mai spun de sportivii de performanţă, care nu îşi permit să alerge de plăcere şi riscă foarte mult în fiecare cursă pe care o fac. În cazul lor, o accidentare gravă chiar înseamnă o dramă. De aceea, jos pălăria când reuşesc prin voinţă, efort şi sprijinul celor apropiaţi să revină la suprafaţă. Vezi exemplul lui Ionuţ Zincă sau a Mădălinei Florea.

Ei, în cazul meu nu este atât de grav. Vreau să cred ca se va reface corpul, iar eu sunt dispusă să îl ajut pe cât posibil. Aşa că, momentan, îl servesc cu niţică fizioterapie, sporturi alternative şi drumeţii. Iar asta nu este deloc trist, pentru că îmi ofera puncte de vedere noi asupra existenţei şi privelişti contemplate mai pe îndelete.

Mai aveam în plan nişte concursuri faine pâna la sfârsit de an, la care a trebuit să renunţ sau la care voi merge în calitate de voluntar. Sper ca acestea să fie acolo pentru noi şi în anii ce urmează. Sănătate să fie!

Marathon 7500, ediţia 11, în echipa De ViS

Ce senzaţii vă traversează fiinţa la auzul acestui cuvânt legat de un numar: Marathon 7500? Pe mine una mă încearcă tot felul de stări legate de amintirile celor 5 ediţii la care am fost.

Pentru cei care nu cunosc, Marathon 7500 este un concurs de alergare montană de 90 km cu 7500 m+ prin Masivul Bucegi. Cursa se face în echipe de 2 persoane.

Anul acesta am avut participarea cea mai ‘eficientă’ de până acum, datorită faptului că am în picioare mai mulţi ani de pregătire şi că am avut un partener de echipă – Serghei – cu care lucrurile au mers destul de bine, ţinând cont că nu ne cunosteam prea mult şi nu mai alergasem niciodată împreună. Amandoi am format echipa ‘De ViS’ (din iniţialele prenumelor noastre). A riscat şi el, şi eu, şi s-a meritat!

Anul trecut Serghei făcuse o cursă destul de bună cu Cipri, terminând în 22 ore 53 mn, pe 3 la masculin şi 4 la general. Ca să vin cu o ofertă motivantă, i-am propus un obiectiv de 21 de ore. Am făcut calcule şi răscalcule ca să ajung la timpul ăsta extrem de ambiţios pe hârtie…

În realitate, am terminat cursa chiar mai bine: în 20 ore şi 31 mn, pe locul 2 echipe mixt şi 7 la general.

Convieţuirea noastra din cursă s-a derulat fără neînţelegeri majore. Am comunicat, ne-am sincronizat pe cât posibil activităţile, ne-am sprijinit reciproc când a fost nevoie şi am alergat într-un ritm confortabil pentru cel mai slab membru al echipei (în mare parte eu; daca era o cursă individuală Serghei ar fi terminat un pic mai repede). Micile ‘scântei’ de pe parcurs au făcut parte din sarea şi piperul cursei. Fără ele viaţa nu ar fi interesantă. Cursa a fost de vis şi vremea a ţinut cu noi. Aşa o vreme bună nu am mai prins în Bucegi.

În ce priveşte organizarea cursei, aceasta este un mare monstru, care a fost ca în fiecare an la înălţime; voluntarii săritori şi foarte de treabă. Cu toţii merită mulţumirile noastre.

A fost un moment în cursă care ne-a descumpănit puţin pe mine şi pe Serghei, atunci când câteva echipe au ajuns printr-un miracol în faţa noastră, fără să fi trecut pe lângă noi. Ulterior am găsit explicaţia. Nu este o cursă pe stadion în care să depăşeşti concurenţa prin alergare, ci este o cursă în natură în care eşti avantajat dacă cunoşti scurtături. Nu îmi dau seama pe cât de fezabil ar fi pentru organizatori să semnalizeze acele scurtături pentru toată lumea sau să le interzică. M-am bucurat totuşi că am ştiut să trecem peste acel hop, să ramânem focusaţi pe obiectivul nostru şi să încheiem cursa cu bine.

Dacă sunteţi curioşi, o să vă spun puţin şi din istoric.

În 2014 Marathon 7500 a fost pentru mine prima cursă de ultra, în care împreună cu Tomiţă, coechipier atent şi înţelegător, am reuşit să ajungem eroic până la Gura Diham (km 50) în vreo 14 ore. Acolo am fost anunţaţi că jocul se opreşte din motiv de vreme nefavorabilă. Ploaia consistentă începea să devină o problemă în parcurgerea traseului în condiţii de siguranţă pentru concurenţi.

Echipa ‘ Restul e poezie’ în acţiune, Marathon 7500, proba Elita, 2014.

A urmat 2015 cu participarea în aceeaşi formulă ‘ Restul e poezie’ cu Tomiţă. Dacă mergi o dată la acest concurs, te cam prinde microbul şi rămâi cu gândul să revii şi anul următor, mai ales că aveam o treabă neterminată. A fost anul în care l-am cunoscut pe dl Bucşoiu şi am bocit sub lumina stelelor de frică şi neputinţă, iar Tomiţă a stat răbdător şi a aşteptat până s-a terminat şuvoiul de lacrimi. Nu am avut de ales. Nimeni nu ar fi venit să mă ia de acolo cu elicopterul ca în filme. Drumul se aşternea doar înainte.

Echipa ‘ Restul e poezie’ termină cu bine cursa Marathon 7500, proba Elita, în 31 ore 53 mn,
loc 7 echipe mixt, loc 34 general.

În 2016 a fost ediţia în care am vrut să încerc o participare la feminin. Toate au fost bune şi frumoase cu echipa până la un anumit punct – Omu 2. Cunoaşteţi capcana… Acea senzaţie de epuizare când ai impresia că totul trebuie să se oprească acolo, pentru că efortul este inuman şi mai urmează o coborâre şi o urcare despre care toată lumea spune poveşti de speriat copiii. Iar dacă prinzi acel segment pe timp de noapte, când este frig şi vântul dă cu tine de toate stâncile, atunci gândul de abandon înfloreşte ca o floare şi este nevoie de multă linişte în cap ca să poţi face abstracţie de el.

Acolo coechipiera mea a luat decizia să se oprească. Pentru mine cursa era un antrenament bun pentru Tor de Géants care urma în septembrie, aşa că am continuat singură în afara concursului. Le mulţumesc echipelor care au acceptat să mă ‘lipesc’ de ele până la linia de sosire, dar şi colegei mele Andreea cu care am reuşit să parcurgem o bună parte de drum împreună.

În 2017 s-a casatorit un cuplu de prieteni şi acel fapt mi-a zdrobit inima, pentru că nu am putut ajunge la Marathon 7500.

În 2018 am participat pentru prima dată la proba mai scurtă de 45 km cu 3200 m+ împreuna cu Katharina cu care ne cunoşteam de la alte concursuri şi de la care am învăţat despre frumuseţea concurenţei, despre răbdare, determinare şi multe altele. Cursa ne-a ieşit destul de bine. Am terminat în 8 ore 3 mn, pe locul 1 la feminin, loc 13 general.

Mi-a plăcut foarte tare şi acest format mai scurt al cursei: traseul este de vis, ritmul un pic mai alert, termini mai repede şi respectiv te refaci mai repede.

În concluzie, participarea la 7500 nu are legatură numai cu fuga şi cu căţăratul printr-un loc cu o natură foarte frumoasă pe nişte munţi adevăraţi. Este un contact cu natura care poate fi pe cât de minunat, pe atât de brutal, o experienţă de echipă, un test de organizare, de limite şi de relaţii. O importantă experienţă de viaţă!

Din minunile alergării

Alerg de câţiva ani şi acest lucru îmi adice numeroase satisfacţii rezultate din experienţele pe care le acumulez.

Pentru mulţi dintre noi alergarea poate înseamna o gură de aer proaspăt, libertate, peisaje, prietenie, armonizare, ambiţie sau poate chiar reglare de conturi. În alergare investim timp, energie şi bani, în măsura în care dorim şi putem.

Unul dintre miracolele alergării o reprezintă apropierea de oameni, posibilitatea de a afla lucruri despre ei de la ei.

Cu puţin timp în urmă, după ce îmi facusem ordine prin lucruri şi am constatat că aveam un surplus de tricouri de alergare de donat, m-am ales cu o carte în schimbul unui tricou.

A fost o surpriză, pentru că atunci când donez nu aştept să primesc ceva în schimb.

M-am bucurat să primesc această carte de la autoarea ei. Mulţumesc!

Lumea alergării este minunată!

TRANS Gran Canaria 2019

Câteva statistici ale cursei:

Date iniţiale: 128km cu 7500m+, timp limită 30 de ore.

Pentru mine au fost: 132km cu 6000m+, 20ore 32mn,

loc 11 open feminin, 112 general.

La start s-au prezentat 772 de participanţi din 49 de ţări, dintre care 525 au ajuns la linia de sosire, ceea ce înseamnă o rată de abandon de 32%.

Transgrancanaria (TGC) este o cursă de 128km cu 7500m+, ce face parte din UTWT, adică din Circuitul Mondial de Ultra Trail. Acest fapt, dar şi premiile mari, o fac să fie râvnită de foarte multe elite.

Cursa se organizează din 2003 şi a ajuns anul acesta la cea de-a 17-a ediţie. Traseul cursei se modifică de la an la an. Pe parcurs s-au adăugat la cursa clasică de 128km, care traversează insula de la Nord la Sud, curse mai scurte de 65km, 42km, 30km, 17km şi una monstruoasă de vreo 264km. Îi spun monstruoasă, pentru că nu este marcată şi are destul de puţine puncte de suport pentru participanţi, aceasta însemnând că trebuie să fii autonom şi să cari multe kilograme în spate. Eu încă nu mi-o doresc, dar cine ştie…

Am aflat de TGC cu vreo 5 ani în urmă de la o prietenă alergatoare şi mi-a făcut cu ochiul, însă nu am îndrăznit să mă apropii de ea, până când într-o frumoasă zi de toamnă m-a anunţat Tomiţă că vrea să meargă să-şi încerce reflexele la cursa lungă de 264km. Atunci m-am înscris şi eu la cea de 128km, din curiozitate şi din spirit de turmă, pentru că în momentul acela chiar nu prezenta un mare vis pentru mine.

După ce m-am înscris şi m-am mai documentat, au început să apară şi visele. Îmi plăcea mult cum se vedea vegetaţia şi terenul insulei, şi imnul cursei care se cantă la start şi pe care mi l-am cântat şi eu în mintea mea în momentele în care am avut nevoie de un pic de îmbărbătare: https://www.youtube.com/watch?v=5ExrbBC-vPQ

Cu organizarea a fost relativ simplu: mi-am luat un bilet de la Cluj la Las Palmas cu Tarom, ca să nu schimb companiile (au fost 2 escale – Bucureşti şi Madrid, destul de scump în comparaţie cu ce am auzit de la alţii), am găsit cazare împreună cu Tomiţă şi Mihai (pe la 3 km de finiş, o variantă foarte bună, ţinând cont că eram la curse diferite şi aproape nu ne-am intersectat). Transferul de la aeroportul din Las Palmas spre Maspalomas (oraşul de la finiş) se face destul de rapid cu autobuzul, dacă ai noroc să meargă la ora la care ajungi.

Am venit pe insulă cu câteva zile înainte de start, ca să mă adaptez un pic la căldura de acolo. Acasă aveam temperaturi sub zero grade, iar în Gran Canaria erau vreo 20. Soarele ardea când nu era vânt; uneori venea dinspre ocean o briză răcoroasă, alteori soarele disparea şi se făcea frig, iar eu puneam şi scoteam haine de pe mine mai mereu, dându-mă cu cremă solară şi purtând ochelari şi pălării, pentru că lumina părea foarte agresivă pentru ochii mei.

Am ajuns seara, iar dimineaţa am petrecut băieţii la start, după care am avut vreo 2 zile pentru plimbări şi căutare de hrană.

Între timp şi-a făcut apariţia pe insulă şi Cristi Manole cu prietena lui Ika, aşa că în afară de Maspalomas cu oceanul, gradina botanică şi dunele lui, am putut ajunge la unul dintre cele 2 mai înalte puncte din cursă, pe unde urma să trecem pe la km 80 – Roque Nublo (1813m). Loc paradiziac de unde am putut admira vârful vulcanului activ Teide (3718m) situat pe insula Tenerife, cel mai înalt vârf din Spania. Vulcanul nu a mai erupt din 1909. Iar vizita noastra în zona nu l-a determinat să se trezească la viaţă.

Startul cursei s-a dat la ora 23 de pe plaja Las Canteras din Las Palmas. A fost un start destul de exotic pe nisip, unde am alergat câţiva km, alternând plaja cu şoseaua. Mă aşteptam ca la atâţia participanţi înghesuiala de la start să fie mai mare, însă s-a dovedit a fi loc destul pentru depăşiri.

Traseul este pe anumite segmente diferit în fiecare an, mai ales în partea a doua a cursei. În ce priveşte diferenţa de nivel pozitivă, anul acesta a fost o abatere destul de mare faţă de cea de pe site: 6000m+ vs 7500m+. Iar legat de distanţă, ne anunţaseră înainte de cursă despre 2 modificări la km 23 si 63, ce adăugau vrei 3km la cei 128, la care am mai pus eu 1km de bălăureală din neatenţie şi aşa mi-au ieşit 132.

În ce priveste organizarea, aceasta a fost foarte bună înainte, în timpul şi după cursă. Singura lipsă resimţită a fost cea a unor tualete ecologice în zona startului, unde erau cafenele şi restaurante, dar nu toţi te lăsau să faci pişu dacă cumpărai de la ei o apă sau o cafea. Unii te acceptau doar dacă luai masa la ei.

Mi-a plăcut mult traseul foarte variat, care ne-a purtat prin nisipuri de plajă, prin localităţi, rezervaţii naturale, albii de râuri cu pietre mişcătoare, pe poteci de munte şi drumuri forestiere. Am văzut vegetaţie şi privelişti neobişnuite, şi un soare ce ne tot căuta cu insistenţă ochii pe sub ochelari şi cozoroace.

Poate că datorită acelui soare nu am mai putut să mănânc cum trebuie la un moment dat şi a trebuit să încetinesc timp de vreo 15 km un pic înainte de Tejeda? Dar poate că tocmai acea încetinire mi-a permis să observ mai bine locul ce mă înconjura şi oamenii?

Să vă mai spun că înainte de cursă am cam dat-o în bară cu alimentaţia şi am mâncat prea multe alimente cu fibre, iar asta mi-a asigurat pauze lungi şi dese. Peisajul era foarte frumos, numai că TGC este o cursă în care dacă mergi în tufe pentru 2 minute, trec zeci de alergători pe lângă tine. Singura speranţă de a-i ajunge fiind că vor merge şi ei în tufe la un moment dat.

Un lucru de care m-am mai bucurat în cursă a fost alegerea foarte potrivită a echipamentului. Nu prea ştiam cum să mă îmbrac pe aceasta insula-minicontinent, unde se ştie că poate fi rece şi ploios în partea de nord şi soare torid, fără umbră salvatoare, spre sud. Am făcut alegerea foarte potrivită luându-mi bluza cu manecă lungă de la Montura, care protejează atât de vreme rece, cât şi de soare, şi nu miroase. În afară de echipamentul obligatoriu, am avut şi nişte suprapantaloni, care mi-au fost de folos mai mult în momentele de aşteptare dinainte de start.

Oare aş fi putut face mai bine această cursă? Recunosc că mi-a venit în minte această întrebare inutilă. Nu mi-au ieşit chiar toate în cursa asta, dar nu mă plâng de rezultat, pentru că acesta este în grafic cu cele stabilite de acasă. În plus, am ajuns sănătoasă la finiş!

Am văzut, am trăit, am simţit!

10, 9, … 2,1, start 2019!

În week end a fost iarnă şi s-a alergat la Cluj (Halcyon Făget Winter Trail), la Bucureşti (Semimaraton Gerar) şi în multe alte locuri de pe planetă unde nu este neapărat iarnă.

Nimic surprinzător până aici, doar că pentru mine a fost primul concurs din acest an – la Cluj, prin Făget, 15km cu 500m+. Mi-ar fi placut şi o cursă în echipă la Gerar, dar rămâne în plan pentru viitor.

Făget Winter Trail este un concurs scurt, de viteză, în care abia apuci să te trezeşti să-ţi aduci aminte cum te cheamă, că s-a şi terminat. Este rezultatul colaborării a două cluburi de alergare din zonă – Runners Club şi Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, care ştiu să-şi facă treaba foarte bine astfel încât să putem alerga pe trasee necunoscute într-o pădure pe care credem că o cunoaştem şi să profităm de organizarea foarte bună a evenimentului pentru a face mişcare şi a socializa.

Startul pentru cele 2 probe – de 8 şi de 15km – a fost unul decalat. În total au fost prezenţi la cursa 422 de concurenţi.

De la start se aleargă în jur de 1km pe drum de asfalt, după care urmează o urcare spre pădure, o înşiruire de urcări şi coborâri prin pădure, apoi poiana Bivolilor şi iar pădure în coborâre până la finiş. Un teren frumos de joacă, mai ales că de data aceasta era zăpada peste tot, iar sufletul meu se bucură ca un căţel aiurit când vine vorba de alergarea prin zăpada!

Am pornit cursa într-un stil împrăştiat pe drumul de asfalt înzăpezit şi îngheţat. Nu îmi pusesem colţarii Snowline, pentru că era doar 1km de balet pe teren solid, după care urma zăpada moale şi pufoasă prin care îţi vine să te rostogoleşti doar de drag. A trecut Miha pe lânga mine şi mi-a spus să mă aplec mai în faţă (ca să pot înainta mai cu talent). Mihaela este o mare sportivă, a şi câştigat cursa. Eram în ipostaza în care eram concurente, iar ea încerca să mă ajute. Ce rost ar avea concurenţa fără astfel de momente? Mulţumesc, Miha!

Făget Winter Trail. Sursa: Runners Club.

După prima urcare, o vreme am rămas concentrată pe cadenţă, ca să pot menţine un ritm. În capul meu se perindau tot felul de culori, pentru ca nu apucasem să fac o încălzire ca lumea înainte de cursă. La un moment dat culorile au căpătat doar nuanţe de alb, pentru că ne-a luat în primire ceaţa. Ochii desluşeau cu dificultate un drum de urmat, cu toate că marcaje erau suficiente. Noroc cu concurenţii din faţă.

Ceaţa din Poiana Bivolilor. Sursa: Alpar Antal.

Spre final ne-am intersectat cu alergătorii de la cursa de 8km şi am asistat la o situaţie amuzantă, în care un alergător îi explica unei alergătoare mai pe la începuturi cum trebuie să coboare ‘cu grijă’ de pe o pantă înzăpezită. Pe lângă ei am trecut eu şi alţi alergatori, măturându-i toate teoriile. Nu iau pe nimeni în derâdere, pentru ca ştiu ce înseamnă să te simţi nesigur pe o coborâre. Este important să ne preocupe siguranţa personală şi a celor din jur, şi să facem lucrurile în ritmul nostru.

Faget Winter Trail. Sursa: Cristian Manea.

Sfârşitul cursei a fost mulţumitor pentru mine – 1h23mn, locul 3 feminin şi 26 la general. După partea mai delicată cu demarajul, am reuşit să simt în cursă şi joacă, şi zbor, şi mult prea puţină suferinţă.

Făget Winter Trail – premiere open feminin si categorie 35-44.
Sursa: Horia Fleser.

Astfel încât mă întreb, dacă este nevoie de suferinţă pentru ca o cursă să poată fi considerată reuşită? Şi dacă da, de câtă?

Rezultatele cursei pot fi consultate aici: https://my-run.ro/halcyon-faget-winter-trail-rezultate/ .

(Sursa pentru poza reprezentativă: Runners Club).

Secetă la papuci

Vine iarna, ne curg mucii, ni se umezesc papucii… Voi cum faceţi să aveţi pantofii de alergare uscaţi în perioadele umede ale anului, fără a întrerupe antrenamentele pentru astfel de motive nesemnificative cum ar fi precipitaţiile?

Cu siguranţa putem face abstracţie de umezeala din papuci şi să alergăm de pe o zi pe alta cu pantofii uzi. Că doar nu moare nimeni doar de la atâta. Însă aici se poate strecura probabilitatea răcelii şi a diverselor afecţiuni ale pielii din zona plantară.

Este un subiect care mă preocupă destul de mult, nu numai pentru că nu îmi place să fiu bolnavă, dar şi pentru că tălpile sunt niste ‘unelte’ de mare importanţă pentru alergătorii de curse lungi. Mai exact, calitatea pielii tălpilor.

Cu cât sunt mai puţine probleme de genul crăpături, bătături, unghii picate sau încarnate, veruci, si alte flori de colţ, cu atât este mai libera mintea să-si caute de strategiile ei şi să nu rămână blocată pe o durere ce urcă spre creier precum şarpele, gata să o ademenească să facă vreo prostie.

Prima soluţie simplă, dar un pic costisitoare, ar fi să ai suficienţi pantofi de schimb pentru toate zilele de antrenamente şi pentru toate felurile de teren.

În cazul în care nu ai chiar atâtea perechi la dispoziţie, soluţia ar fi să îi usuci.

Am pus întrebarea prietenilor din anturaj ca să văd cum se descurcă în acest sens şi am aflat că unii mai norocoşi au încălzire în pardoseală, care le rezolvă uscarea de pe o zi pe alta.

Eu nu am încălzire în pardoseală acasă, aşa că am recurs o vreme la metoda uscătorului electric pentru păr. Doar o vreme, pentru că într-o zi uscătorul mi s-a topit în papuc. Noroc că eram prin preajmă, că cine ştie ce focuri de artificii ar mai fi urmat. În concluzie, este o metodă destul de rapidă şi de eficientă, dar nu aş mai lăsa papucii nesupravegheati!

Foehnul cu gaura rezultată în urma topirii.

Până la urmă, am găsit o soluţie mai ‘civilizată’ – un incălzitor/uscător electric pentru echipamentele de munte (clăpari, cizme, manusi etc.).

Îl folosesc de ceva vreme fără a fi nevoie să îl supraveghez, ceea ce îi oferă linişte neuronului. Cu siguranţă, trebuie să existe modele mai performante. Faţă de foehnul clasic, uscarea nu este atât de agresivă şi durează mai mult timp, însă îmi permite să am încălţările uscate de pe o zi pe alta. În plus, uscătorul este perfect silenţios şi are incorporat un filtru cu raze UV care provoacă un adevărat genocid al bacteriilor.

Adio umezeală! Adio bacterii! Adio mirosuri!

Ce puteam să îmi doresc mai mult?

*Sursa imagine reprezentativa: Clubul Sporturilor Montane Rupicapra

2018. Geografia alergării.

Zilele acestea albul s-a aşternut masiv peste Cluj. Pe balcon am un stoc sănătos de zăpadă, pe care l-aş putea transforma la dorinţă într-un omuleţ şi acest fapt îmi umple sufletul de bucurie. Cum se aleargă pe vremea asta? Destul de bine, cu 2-3 straturi în partea superioară, mănuşi, căciuliţă. Pantofii de trail pe zăpada din oraş îşi fac bine treaba. Vor exista şi ciudaţi pe care îi veţi vedea alergând în pantaloni scurţi, dar asta este treaba lor, sau un concurs neaşteptat de circumstanţe. Sănătate şi dorinţă sa fie.

Revenind la convenţia temporală pe care o denumim anul 2018, am fost curioasă să văd pe unde m-au dus cele 17 concursuri la care am participat. Pentru că dincolo de ambiţii, clasamente şi statistici, alergarea înseamnă oameni şi locuri. Despre oameni ar fi prea multe de spus, aşa că mă voi limita doar la locuri, în sensul restrâns al cuvantului.  

Aşa arată harta paşilor pe care i-am făcut în alergare prin Carpaţii din România, Alpii italieni şi masivele Učka şi Čičarija din Croaţia în ordine cronologică. În afară de concursuri, am avut ocazia să ajung la câteva antrenamente în locuri de vis precum Cheile Turzii, Rimetea, Munţii Călimani.

În termeni statistici, am adunat alergând timp de peste 600 de ore:

  • în jur de 5500km, dintre care 1100km la concursuri şi
  • peste 155000 m+.

O fi mult, o fi puţin, nu contează, pentru că nu am avut vreun obiectiv anual în acest sens. M-am antrenat, am concurat la cursele care m-au interesat şi asta a ieşit.

Filozofiile din jurul performanţei nu prezintă interes, atâta timp cât ştim de ce alergăm, investim cât se poate din resursele noastre şi acest lucru ne aduce satisfacţii.

Să grăiască harta prin câteva imagini şi date de la concursuri!

Acesta ar fi un rezumat al curselor, pe lânga care au mai fost evenimente legate de alergare, care mai de care mai surprinzătoare. 

La fel ca anul trecut, anul acesta am fost ambasador Maraton Apuseni şi parte din echipa Sponser, căror le mulţumesc pentru sprijinul în participarea la anumite concursuri şi pentru nutriţia sportivă delicioasă şi eficientă.  

Pentru mine alergarea este o sursă de bucurie. Sper ca aşa să fie şi pentru voi. 

Să ne revedem sănătoşi anul viitor!