Secetă la papuci

Vine iarna, ne curg mucii, ni se umezesc papucii… Voi cum faceţi să aveţi pantofii de alergare uscaţi în perioadele umede ale anului, fără a întrerupe antrenamentele pentru astfel de motive nesemnificative cum ar fi precipitaţiile?

Cu siguranţa putem face abstracţie de umezeala din papuci şi să alergăm de pe o zi pe alta cu pantofii uzi. Că doar nu moare nimeni doar de la atâta. Însă aici se poate strecura probabilitatea răcelii şi a diverselor afecţiuni ale pielii din zona plantară.

Este un subiect care mă preocupă destul de mult, nu numai pentru că nu îmi place să fiu bolnavă, dar şi pentru că tălpile sunt niste ‘unelte’ de mare importanţă pentru alergătorii de curse lungi. Mai exact, calitatea pielii tălpilor.

Cu cât sunt mai puţine probleme de genul crăpături, bătături, unghii picate sau încarnate, veruci, si alte flori de colţ, cu atât este mai libera mintea să-si caute de strategiile ei şi să nu rămână blocată pe o durere ce urcă spre creier precum şarpele, gata să o ademenească să facă vreo prostie.

Prima soluţie simplă, dar un pic costisitoare, ar fi să ai suficienţi pantofi de schimb pentru toate zilele de antrenamente şi pentru toate felurile de teren.

În cazul în care nu ai chiar atâtea perechi la dispoziţie, soluţia ar fi să îi usuci.

Am pus întrebarea prietenilor din anturaj ca să văd cum se descurcă în acest sens şi am aflat că unii mai norocoşi au încălzire în pardoseală, care le rezolvă uscarea de pe o zi pe alta.

Eu nu am încălzire în pardoseală acasă, aşa că am recurs o vreme la metoda uscătorului electric pentru păr. Doar o vreme, pentru că într-o zi uscătorul mi s-a topit în papuc. Noroc că eram prin preajmă, că cine ştie ce focuri de artificii ar mai fi urmat. În concluzie, este o metodă destul de rapidă şi de eficientă, dar nu aş mai lăsa papucii nesupravegheati!

Foehnul cu gaura rezultată în urma topirii.

Până la urmă, am găsit o soluţie mai ‘civilizată’ – un incălzitor/uscător electric pentru echipamentele de munte (clăpari, cizme, manusi etc.).

Îl folosesc de ceva vreme fără a fi nevoie să îl supraveghez, ceea ce îi oferă linişte neuronului. Cu siguranţă, trebuie să existe modele mai performante. Faţă de foehnul clasic, uscarea nu este atât de agresivă şi durează mai mult timp, însă îmi permite să am încălţările uscate de pe o zi pe alta. În plus, uscătorul este perfect silenţios şi are incorporat un filtru cu raze UV care provoacă un adevărat genocid al bacteriilor.

Adio umezeală! Adio bacterii! Adio mirosuri!

Ce puteam să îmi doresc mai mult?

*Sursa imagine reprezentativa: Clubul Sporturilor Montane Rupicapra

Reclame

2018. Geografia alergării.

Zilele acestea albul s-a aşternut masiv peste Cluj. Pe balcon am un stoc sănătos de zăpadă, pe care l-aş putea transforma la dorinţă într-un omuleţ şi acest fapt îmi umple sufletul de bucurie. Cum se aleargă pe vremea asta? Destul de bine, cu 2-3 straturi în partea superioară, mănuşi, căciuliţă. Pantofii de trail pe zăpada din oraş îşi fac bine treaba. Vor exista şi ciudaţi pe care îi veţi vedea alergând în pantaloni scurţi, dar asta este treaba lor, sau un concurs neaşteptat de circumstanţe. Sănătate şi dorinţă sa fie.

Revenind la convenţia temporală pe care o denumim anul 2018, am fost curioasă să văd pe unde m-au dus cele 17 concursuri la care am participat. Pentru că dincolo de ambiţii, clasamente şi statistici, alergarea înseamnă oameni şi locuri. Despre oameni ar fi prea multe de spus, aşa că mă voi limita doar la locuri, în sensul restrâns al cuvantului.  

Aşa arată harta paşilor pe care i-am făcut în alergare prin Carpaţii din România, Alpii italieni şi masivele Učka şi Čičarija din Croaţia în ordine cronologică. În afară de concursuri, am avut ocazia să ajung la câteva antrenamente în locuri de vis precum Cheile Turzii, Rimetea, Munţii Călimani.

În termeni statistici, am adunat alergând timp de peste 600 de ore:

  • în jur de 5500km, dintre care 1100km la concursuri şi
  • peste 155000 m+.

O fi mult, o fi puţin, nu contează, pentru că nu am avut vreun obiectiv anual în acest sens. M-am antrenat, am concurat la cursele care m-au interesat şi asta a ieşit.

Filozofiile din jurul performanţei nu prezintă interes, atâta timp cât ştim de ce alergăm, investim cât se poate din resursele noastre şi acest lucru ne aduce satisfacţii.

Să grăiască harta prin câteva imagini şi date de la concursuri!

Acesta ar fi un rezumat al curselor, pe lânga care au mai fost evenimente legate de alergare, care mai de care mai surprinzătoare. 

La fel ca anul trecut, anul acesta am fost ambasador Maraton Apuseni şi parte din echipa Sponser, căror le mulţumesc pentru sprijinul în participarea la anumite concursuri şi pentru nutriţia sportivă delicioasă şi eficientă.  

Pentru mine alergarea este o sursă de bucurie. Sper ca aşa să fie şi pentru voi. 

Să ne revedem sănătoşi anul viitor!

Tor des Géants 2018.

E noapte. Am dormit un pic şi hai mai departe. Îmi place să alerg noaptea. E răcoare, iar viaţa nu se opreşte. Se aud păsări şi insecte, şi întâlneşti vietăţi pe care nu le vezi ziua.

Caut marcajul. Nu îmi este foarte clar pe unde să ies din refugiu. Mă învârt prin camere în căutarea unui indiciu. Văd lumini pe geam: acolo trebuie să ajung, numai să îmi dau seama cum ies de aici. Dibui un întrerupător pe perete. L-aş aprinde, dar să nu-i deranjez pe restul. Aprind scurt. Văd o baie: aş face un pişu înainte de a pleca. Intru. Un covoraş roz îmi aminteşte de casă. Ce bine seamană baia cu cea de acasă, doar că e un pic mai mică…

Defapt, sunt acasă. A trecut aproape o săptămână de când s-a terminat cursa, dar mintea mea încă mai aleargă la Tor des Géants.

Mi-a fost dor de Tor. Anterior mai participasem la 2 ediţii (2015, 2016), despre care prietenul Adrian Toma a scris aici: TDG 2015TDG 2016.

Ştiam că este o cursă mare, lungă, lată, înaltă şi de o frumuseţe ce depăşeşte orice aşteptare. O cursă care impresionează prin cantitate, dar şi prin conţinut.

Cât de frumoasă poate fi Valea Aostei – cea mai mică dintre regiunile Italiei, înconjurată de cei mai înalţi munţi ai Europei!

Pregătirea. TDG cu ai săi peste 330km şi 24000m+ pentru mine este cursa anului. Pregătirea din 2018 a presupus 5-6 antrenamente de alergare pe săptămână plus câteva şedinte de yoga sau înot. Participarea la alte concursuri a fost condiţionată de profilul acestora şi de forma pe care doream să o ating pentru TDG. A trebuit să renunţ la mai multe concursuri dragi mie, iar pe unele să le abordez ca pe simple antrenamente. Astfel s-au adunat în 2018, până la concurs, în jur de 3800km şi 115000m+. Toate pentru a putea face faţă alergărilor pe plat, pe fals plat şi la vale din timpul cursei, la deal urmând să practic un mers susţinut şi alergare unde va fi posibil pe curbele de nivel.

Am mai auzit întrebarea dacă este adevărat că la TDG sunt doar 10km alergabili. Din punctul meu de vedere, se poate alerga de la 65% din distanţă în sus, dacă te ţin balamalele, iar aceasta depinde de sănătatea şi de antrenamentul fiecărui.

Obiectivul meu secret pentru TDG era un timp de 110 ore, adică cu 10 ore mai bine decât la ultima participare şi un top 10 feminin. Până la urmă, am constatat că mi-am subestimat posibilităţile. Este dificil să te poziţionezi obiectiv într-o cursă atât de complexă. Am ajuns la finiş în 106 ore şi 24mn, pe poziţia 6 la feminin şi 59 la general.

Anul acesta TDG a avut 894 de participanţi din 70 de ţări, dintre care 534 au terminat cursa.

Tari la TDG in 2018
Ţări şi participanţi la TDG în 2018. Sursa: tordesgeants.it

Am fost destul de mulţumită de rezultatul obţinut, dar când i-am spus lui Tomiţă că pe parcurs am făcut 5 duşuri, s-a uitat la mine cu reproş şi asta mi-a mai tăiat din elan. Este clar că nu are omul ocazia să fie atât de aproape de top 5 în fiecare an. Fiind în cursă însă nu prea îţi dai seama cum stai faţă de alţii, mai ales dacă mergi acolo fără asistenţă.

Organizarea este un capitol foarte important pentru ca o astfel de cursă să se desfăşoare fluid.

În afară de călătorie, şedere şi aclimatizare, mai sunt de pus la punct detalii practice cum ar fi conţinutul genţii de cursă, rucsacul – casa alergătorului, strategiile (alimentară, de cursă, de odihnă etc.), timpii previzionali pe etape.

Geanta de cursă este una standard pusă la dispoziţie de către organizatori, pe care aceştia o plimbă de la start la finiş pe la cele 6 base vita de pe traseu, unde putem avea acces la ea. În geantă putem pune tot ce credem de cuviinţă, mai puţin beţele de alergare, bombe şi alte droguri. A mea conţinea în mare o pereche de pantofi de alergare de schimb, câte o pungă/etapă cu schimburi şi alimente, o pungă cu haine călduroase, una cu lucruri pentru igienă&medicină, una cu ‚tehnologii’. La cât m-am străduit să fac geanta de cursă cât mai uşoară, aceasta a ieşit de 12 kg, şi tot am mai scâncit când a trebuit să o car prin base vita. La acest capitol aş mai avea de lucrat. (Îmi amintesc de geanta lui Tibi din 2015 şi mă apucă invidia: era aproape goală şi se bălăngăneau câteva chestii prin ea, probabil ceva de nutriţie. De schimburi cică nu avea nevoie, că oricum transpira repede.)

În rucsac aveam mereu echipamentul obligatoriu. Variabile erau alimentele şi anumite echipamente ce apăreau şi dispăreau în funcţie de condiţiile meteo.

Strategia alimentară era să mănânc ceva la fiecare 45 mn, să mă hidratez puţin şi des cu electroliţi şi apă minerală/plată, să iau periodic săruri şi antioxidanţi. Am respectat pe cât am putut această strategie. Îmi urmăream şi semnalele corpului. Vestea bună a fost că pe parcursul întregii curse am fost o mâncăcioasa şi o pofticioasă, semn că nu am tras peste puterile mele.

Pentru timpii pe etape m-am inspirat din cursa din 2016 pe care am terminat-o în 120 ore şi 9 mn, din care a trebuit să scad 10 ore şi 9 mn. Cele 110 ore de cursă urmau să se compună din 98 de ore de mişcare şi 12 ore de repaus (pauze, mâncare, somn, duşuri, schimbat etc.). Aveam timpi previzionali de intrare şi de ieşire pentru fiecare base vita.

M-am uitat la ce am făcut în cursă. În realitate, mi-am depăşit timpul total de şedere în base vita cu o ora, în condiţiile în care am dormit cu 2 ore mai puţin decât mi-am propus. Somnul este un aliat foarte important în această cursă, iar eu am reuşit să irosesc timp pe alte chestii mai puţin importante. Aceasta putea să mă coste… Oricum m-a costat, pentru că au fost cel puţin 2 porţiuni de traseu pe care am fost ineficientă din cauza lipsei de somn. Ar mai fi de lucru şi la acest capitol.

Viteza mea previzională de mişcare a fost de sub 4 km/oră, în condiţiile în care aceasta este de puţin peste 5km/oră pentru câştigători. Dacă stai să te gândeşti, 5km/oră înseamnă viteza cu care mergem în ritm alert prin oraş. Numai că la diferenţa de nivel pozitivă şi negativă cu care ai de-a face la TDG, lucrurile se schimbă. În plus, apare şi privarea de somn. Încercati să mergeţi susţinut sau să alergaţi fără a dormi mai multe zile la rând. Oricât de surprinzător ar suna, cred că cei care termină primii, deşi depun un efort considerabil mai mare, ajung la sfârşitul cursei mai odihniţi, pentru că petrec mai puţine nopţi nedormite pe traseu.

Mi s-a întâmplat ca pe o urcare tehnică să fac 35mn/km, adică sub 2km/oră, adică un ritm absolut ‚nerentabil’ raportat la media mea previzională. Sunt unele coborâri atât de abrupte, cum ar fi cea de pe Col Fenêtre (2854m), pe care eşti bucuros să le poţi parcurge cu paşi mărunţi rezemat cu toată greutatea corpului în beţe. Nu ştiu cum s-a descurcat Judith Szabo din Ungaria în 2016 fără beţe, iar acum mai erau în preajma mea o concurentă din China şi una din Italia în aceeaşi situaţie. Jos palaria, fetelor!

Aclimatizarea la aerul rarefiat de altitudine. O mare parte de cursă are loc la peste 2000m altitudine, punctul culminant fiind Col Loson (3299m) pe la km 90. Deşi se urcă la o înălţime relativ mică în comparaţie cu ceea ce fac alpiniştii pe munţi serioşi, un corp obişnuit să locuiască şi să se antreneze la o altitudine de 340m simte diferenţa.

Am ajuns cu câteva zile înainte de cursă la Courmayeur (1224m). Impactul asupra respiraţiei s-a simţit de îndată, precum şi o durere de cap ce mi-a trecut după cîteva zile. La fel se simţea şi Mihai, cu care am avut ocazia să facem câteva drumeţii la peste 2500m. Nu era cea mai eficientă metodă de aclimatizare, dar s-a dovedit a fi mai bună decât nimic. Măcar am evitat durerile de cap şi palpitaţiile.

Aclimatizare pe Col Malatra
Aclimatizare pe Col Malatra. Sursa: arhiva personală.

Dificultăţi de respiraţie tot am avut, mai ales în cea de-a treia zi, când criza parca s-a intensificat. Majoritatea concurenţilor horcăiau şi tuşeau după 2 zile de cursă. Pe unii am ajuns să-i recunosc  după timbrul tusei. Îi puteam localiza fără a-i vedea.

Înainte de start a fost o oră şi jumătate de aşteptare în ţarc sub un soare arzător. Ne-au spus să venim cel târziu la 11, în condiţiile în care startul era la ora 12. Cunoscând circul din zona startului din anii anteriori, am venit un pic mai devreme. Aşa că după ce am intrat în ţarc am stat aşezată pe jos, în poziţie de conservare, încercând să prind orice fărâmă de umbră creată de un concurent mai spătos. Simţeam cum mă topesc ca jumara pe tigaie. Cu o zi înainte au mai fost 2 ore de aşteptare la kit-uri. Cursa ne arăta înainte de start că aici este vorba în primul rând despre răbdare.

La start. Foto-Cristi Manole
Aşteptăm startul. Sursa: Cristian Manole

(1) Courmayeur – Valgrisenche. Prima etapă din cursă, în care mi-am oferit libertatea de a alerga fără beţe până la Refugiul Deffeyes (2500m), adică vreo 29km cu 2400m+.

Vremea era frumoasă. Pe urcarea spre Deffeyes auzeam în spatele meu încurajări pentru un atlet cu nume sonor din topuri. Oare să fi pornit prea tare? Pentru mine un indiciu este mâncarea: atâta timp cât intră, înseamnă că merg ok. Se pare că el avea un bai, dar până la urmă s-a redresat şi a terminat în primii 20.

Tot pe această urcare l-am întâlnit pe Cristi din echipa de susţinere a lui Costică Anghel. Cu el şi incă 2 doamne ne-am tot întâlnit pe traseu în diferite puncte. Mă bucuram să pot schimba o vorbă cu ei,  aveau o energie faină de fiecare dată. Cristi a făcut şi el peste 120 de km în zilele în care a mers să-l întâmpine pe Costică.

După vreo 50km şi 3 Col-uri am ajuns la Valgrisenche cu o oră înainte de plan. Aici mi s-a înmânat geanta de cursă pe care a trebuit să o car la un subsol ca să mă schimb, după care să ies cu ea la suprafaţă şi să merg să mănânc într-o altă clădire. Somn încă nu era pe listă. La plecare, iar cărat de geantă câteva sute de metri până la ieşirea din base vita. Îmi venea să plâng, dar astea erau regulile. Aşa se călesc ‚gigantele’.

(2) Valgrisenche – Cogne. Este etapa cu cele mai înalte 3 vârfuri din cursă: Col Fenêtre (2854m), Col Entrelor (3002m) şi Col Loson (3299m). Pe parcursul etapei aveam în plan 2 opriri scurte de ‚resetare’, adică să stau întinsă timp de 20-30mn.

Nu a fost să fie. Mi se blocase ceasul şi a trebuit să-i fac hard reset. Nu mai ştiam cum se face, aşa că l-am rugat pe Vincent să-mi trimită un sms cu ordinea de taste de apăsat. Aceasta înseamna că pierdeam traseul înregistrat până atunci, setările de ecrane, alertele etc. Eram gata să mă separ de toate, urma să mă ghidez doar de numărul de kilometri parcurşi şi de timp, iar în base vita de la Cogne să îmi iau un ceas obişnuit cu altimetru (mulţumesc Stelu, mai funcţionează), pe care îl luasem cu mine pentru cazuri de forţă majoră. Că doar aleargă lumea foarte bine şi fără ceasuri complicate!

Numai somn nu s-a chemat acea oprire de 30 mn de la Eaux Rousses în care aşteptam dimineaţa devreme acel sms despre cum să îmi hard resetez ceasul. După ce a venit răspunsul, am încercat cum am putut să apăs concomitent pe cele 3 taste menţionate, să dau drumul pe rând la una şi apoi la alta, astfel încât să se audă un sunet. Nu ştiu ce minuni am făcut, dar sunetul nu s-a auzit. Ceasul s-a închis, iar când să-l repornesc, am constatat că nu mi-a oprit activitatea şi că înregistrează în continuare. Asta da, minune!

Etapa în sine este una minunată, cu privelişti de vis. M-am bucurat în modul cel mai egoist de toate, petrecând mare parte din timp singură. Avansul faţă de grafic creştea. La Cogne am făcut primul duş după 25 de ore de cursă. Pentru că merit. Nu ştiu ce tot zice Tomiţă, dar eu simţeam că îmi face bine să dau jos de pe mine acel strat de praf amestecat cu oboseală. Poate că aşa evitam puzderie de băşici. Nu am cum să ştiu. Faptul este că în toate zilele a fost foarte cald şi praful fin intra peste tot.

Am facut şi o tentativă eşuată de somn: am stat într-un pat 20 mn, timp în care voluntarii de acolo mi-au scârţâit la ureche cu o uşă de 3 ori, o concurentă agita frenetic o sticluţă cu pilule, alţii scârţâiau din paturile pliante negăsindu-şi o poziţie de somn şi foşneau din tot felul de echipamente. Una peste alta, neuronul meu a refuzat să se deconecteze. Am scurtat pauza şi am plecat. Era somnul pe care plănuisem să îl fac mai devreme la un refugiu, dar era prea frumos afară şi am preferat să mă misc ca să ajung cât mai repede la Cogne.

Spre Cogne. Foto-Cristian Matei
Coborârea spre Cogne. Sursa: Cristian Matei

(3) Cogne – Donnas. Etapa în care se şamporşeşte! Abia aşteptam să ajung la Fenêtre de Champorcher (2827m). Am plecat din Cogne cu energie, că doar mâncasem şi fâcusem duş. Aveam de urcat vreo 22 km cu 1300m+ şi eram sus.

Ziua însă era iarăşi foarte călduroasă şi eu nedormită de 30 de ore. Traseul este unul cu multe curbe de nivel alergabile, iar eu mă târam ca un melc somnoros toropit de caldură. Eficienţa mea pe acel segment a fost una aproapiată de dezastru. Mă târam în speranţa să ajung cât mai repede la Refugiul Sogno di Berdzè, care în mintea mea se traducea ca ‚visul berzelor’, un loc predestinat pentru somn. După ce m-am mai documentat, am aflat că atât Sogno cât şi Berdzè sunt numele proprii ale oamenilor de afaceri care au contribuit la construirea refugiului.

Acolo am mâncat cea mai bună supă de legume cu paste şi am băut suc de portocale proaspăt stors de un domn voluntar foarte zen. Am întrebat daca pot să trag un pui de somn de 45 de minute. Răspunsul a fost afirmativ. M-au notat la ei în catastif şi m-au dus într-o cameră cu mai multe paturi supraetajate. Până am ajuns şi m-am instalat îmi mai ramânea vreo jumătate de oră de stat, după care vin ei şi îţi aduc aminte că ar cam trebui să pleci. În cameră dormea deja un alergător, după care a mai apărut unul. Şi iarăşi somnul meu a fost doar o ‚resetare’, pentru că nu am reuşit să adorm, dar am plecat de acolo mai odihnită.

Somn. Foto-sognodiberdze.it
Dormitor din refugiul Sogno di Berdze. Sursa: sognodiberdze.it

Mai aveam un pic peste 300m+ până la Fenêtre de Champorcher. Intrasem în ziua 3 de cursă şi semnele de neadaptare la altitudine s-au accentuat. Pe urcări simţeam o mare presiune pe plămâni, mai ales dacă mâncam ceva înainte de urcări sau chiar dacă beam doar Cola, de parcă tot sângele era alocat pentru digestie. Horcăiam şi în gât mi se instalase o iritaţie, care mă făcea să mă opresc ca să tuşesc şi să elimin nişte ‚balauri’. Observasem că la alţii tusea avea un caracter cronic, dar mai puţin violent parcă.

Când în sfârşit am ajuns în vârf şi am început ‚şamporşeala’, adică o coborâre tehnică şi destul de lungă de vreo 30km spre Donnas, am întâlnit un tânăr alergător danez venit pentru prima data la TDG. Din discuţia cu el, am aflat că avea în plan un timp de sub 100 de ore. I-am urat succes, mărturisindu-i ca eu am în vedere un plan mai puţin ambiţios. Uitându-mă la rezultate, am constatat că nu i-a ieşit planul de data aceasta. Vestea bună este că a dus cursa până la bun sfârşit.

Pe porţiunea de după Chardonney, spre Pontboset, am ajuns din urmă un alergător pe spatele cărui scria Denis şi care tuşea caracteristic. Am crezut că era francez şi am intrat în discuţie cu el despre acea tuse ce ne bântuia pe majoritatea. Mi-a răspuns în engleză, era italian. Avea un ritm convenabil. Cu el am continat până aproape de Donnas, timp în care de ‚trenul’ nostru se lipise şi un american, care nu tuşea, dar avea ochii roşii. Americanul era destul de zombi şi nu pot spune că se mişca foarte eficient. Cu toate astea nu prea stătea în base vita pentru refacere. Atât el, cât şi Denis au terminat cursa înaintea mea.

Donnas este o base vita care îmi place. Aici aveam prevăzută o pauză mai lungă pentru mâncare, duş şi somn. Nici aici nu am putut dormi cât mi-am propus din cauza problemelor de respiraţie. Nu puteam respira cu gura închisă, aerul nu îmi ajungea, iar când deschideam gura, scoteam o paletă de sunete guturale cuprinsă între ‚scârţâit de uşa’ şi elefant adormit cu trompa sub el. Îmi era jenă de cei din jur şi încercam să îmi controlez emisiile sonore. Până la urmă, am reuşit să mă prăbuşesc un pic în braţele lui Moş Ene.

La plecare, în jur de 5 dimineaţa, în timp ce mă machiam rapid, am auzit ,,Lasă că nu te vede nimeni’’. Glumeţul era spaniolul nostru Cristi Manole, singurul român cu care m-am mai inersectat prin base vita. Cristi era la primul lui TDG. Îl întrebasem înainte de cursă ce plan are şi mi-a spus că vrea să pornească tare, iar după aceea va vedea el ce face. În mintea mea, era un fel de kamikaze inconştient, dar uite că se ţinea ‚puştiul’. A terminat cursa cu toate încercările pe care i le-a rezervat. Iar de planul pentru următorul TDG nu vă spun, că încă îmi mai revin după cele auzite. Îl las pe el să vă spună.

Iesirea din donnas, Pont-Saint-Martin. Foto-Adrian Toma.jpg
Ieşirea din Donnas – Pont-Saint-Martin. Sursa: Adrian Toma.

(4) Donnas – Gressonney (Grasu) este o etapă foarte frumoasă şi cea mai lungă, din câte rezulta din socotelile mele. În această etapă urmau să mi se realizeze mai multe fantasme culinare. Plecam spre Perloz, un sătuc care ne întampina cu zgomot de talăngi şi voie bună la orice oră, iar pe drum treceai pe alei împrejmuite de baloane colorate. Anul trecut m-au invitat la dans pe cânt de acordeon. Acum era prea devreme şi acordionistul încă dormea. În punctul lor de alimentare găseşti întotdeauna fresh de portocale şi torcetti – biscuiţi tradiţionali, iar corpul meu era încantat să primească o doză naturală de antioxidanţi. În Perloz am fost surprinsă să trec de Marina, concurenta cu care am fuzionat şi am trăit o parte de cursă un pic mai târziu. Despre Marina ştiam că face parte din rakete şi că termină sistematic în top 5 feminin la TDG.

După Perloz a urmat Sassa cu specialităţi delicioase de brânză şi carne. Se pare că corpul avea nevoie şi de aşa ceva în această parte a cursei.

Cu puţin înainte de Refugiul Coda, a trecut pe lânga mine o concurentă din China. Urca lejer, fără beţe şi fără aparente probleme de respiraţie. Cred că s-a bucurat să audă cum horcăi. S-a dus chinezoaica. Urma să ne revedem tocmai la Niel. Alergarea fără beţe urmând să-i prezinte nota de plată.

La Coda mă astepta iarăşi o carafă de fresh de portocale şi 2 bătrâni valdostani gata să mi-l servească. Vorbeau într-o limbă ce aducea a amestec de italiană şi de franceză. Era valdostana, a treia limbă oficială din zonă după italiană şi franceză. Peisajul de sus era unul demenţial cu soare, vârfuri şi nori.

A urmat Lago Vargno cu ‚ochiul’ lui verde şi un punct de alimentare ‚neoficial’. Aşa ni l-au prezentat organizatorii, dar şi proprietara acelui punct de alimentare foarte generos. Găseai acolo specialităţi nemaiîntâlnite de carne, brânză, pâine, prăjituri de casă, băuturi de tot felul, fructe. La invitaţia lor m-am înfipt în nişte prăjituri şi am baut un pahar de apă cu mentă, care pe caldura aia au intrat foarte bine. Cu un strugure în mână am părăsit locaţia, nu înainte de a le mulţumi pentru primire. Erau invitaţi să se servească din punct şi turiştii în trecere, dar îi vedeam refuzând politicos, spunând că au alimente la ei şi că mai bine lasă mâncarea pentru atleţi. Oare şi turiştii de la noi ar fi procedat la fel?

La Refugiul della Barma am ajuns pe o caldură năucitoare. Eram destul de afectată aşa că nu îmi amintesc mare lucru din cele întămplate acolo, doar că am mâncat foarte bine: pastele aveau şi busuioc proaspăt în sosul de roşii, iar supa de legume era delicioasă. Voluntarii primitori şi săritori m-au ajutat să îmi umplu flask-urile.

Următorul fantasm culinar urma să mi se realizeze în punctul de control dinaintea lui Col della Vecchia. Acolo am ajuns şi am cerut direct mămăligă. La această fază toată echipa de voluntari a sărit în sus, iar unul a spus că se însoară cu mine. Au presupus că nu sunt pentru prima oară la TDG, dacă ştiu că au mămăligă.

Col della Vecchia m-a întâmpinat, ca de fiecare dată, cu un nor de ceaţă în care trebuia să sporesc atenţia şi să mă uit pe unde calc. Aşa este ‚bătrâna’, işi cere respectul. Urma o coborâre pietroasă şi lungă până la Niel, unde ştiam că mai serveau mămăligă. Aşa că aveam toate motivele să mă grăbesc să ajung acolo pe timp de zi.

La Niel nu numai că am primit mămăligă, dar, ca bonus, am ajuns-o din urmă pe concurenta din China. Părea afectată şi în ochii ei se citea că ar mai sta în punct. Mâncam şi îmi analizam starea: eram un pic ofilită, dar destul de ok şi focusată ca să pot ajunge la Gresonney, unde urma să îmi ofer o pauză mai lungă. Aşa că nu m-am reţinut foarte mult la Niel şi am plecat să fac urcarea pe Col Lasoney (2364m) – vreo 5km cu 800m+. Şi hop, o văd pe chinezoaică venind pe urmele mele, deşi era limpede că nu era momentul pentru ea. De la Tomiţă am învăţat că în cursa asta nu te iei după ce fac ceilalţi, dar faci ceea ce e mai bine pentru tine la momentul respectiv. Am lăsat-o să treacă în faţă, gest la care nu prea s-a aşteptat. A urcat vitejeste cu un grup de băieţi. Ajunsă în vârf, nu am mai văzut pe nimeni în zare, semn că grupul plecase foarte tare şi pe coborâre. În noapte se auzeau strigăte de ciobani într-o limbă extrem de cunoscută.

Abia la Refugiul Loo, aflat la vreo 6 km de Gressoney, am ajuns din urmă plutonul celor 5-6 alergători. Absolut toţi au simţit nevoia să oprească la Loo. Eu mi-am continuat drumul ştiind că mai am vreo ora până la base vita. În drum spre Grasu, l-am întâlnit şi pe ‚locomotiva’ Denis cu tusea lui, iar chinezoaica a ajuns în base vita cu 20 mn după mine.

La Grasu am avut o interacţiune foarte faină cu o voluntară. Peste tot voluntarii erau draguţi, dar aceasta mi-a dedicat timp de parcă era din echipa mea de asistenţă. M-a ajutat cu mâncarea, îmi ramânea doar să fac un duş, să dorm un pic şi să mai umblu pe la rucsac înainte de plecare.

(5) Gressonney – Valtournenche. Din Grasu am ieşit în urma lui Rui. După prenume am dedus că era portughez. Nu l-am abordat. Urma o porţiune alergabilă de câţiva km pe asfalt până la urcarea spre Alpenzu. Nu toată lumea agreează să alerge pe asfalt, mai ales dupa 200km de cursă, aşa că mi-am căutat de drumul meu.

La Alpenzu mi s-a făcut foame şi am întrebat dacă aveau supă cu paste. Mi-au spus că au şi s-au dus în bucătărie, de unde am început să aud zgomot de cratiţe, semn că urmau să se ocupe de supa mea. Nu eram dispusă să aştept 10 minute până se face supa, aşa că le-am spus să nu o mai facă pentru mine, dar că în scurt timp urma să ajungă un băiat în punct (m-am gândit la Rui), care cu siguranţă va aprecia acea supă. M-am mulţumit cu câteva tartine cu prosciuto.

Spre Col Pinter (2776m). Foto-Adrian Toma
Spre Col Pinter (2776m). Sursa: Adrian Toma.

A urmat o urcare laborioasă spre Col Pinter (2776m), de care nu îmi mai aduceam aminte şi coborârea spre Champoluc, despre care aveam o amintire foarte frumoasă de acum 2 ani. Acolo ni se alaturase mie şi lui Adi echipa de suport a lui Tibi, care s-a văzut nevoit să iasă din cursă datorită unor probleme de sănătate. S-a gândit că dacă nu poate beneficia el de sprijin, atunci să ni-l ofere nouă. Un gest pe care nu îl pot uita.

Acum eram singură şi, spre deosebire de cursa anterioară, am oprit în punct ca să mănânc ceva cald. O să ziceţi că mănânc cam des, dar despre asta este vorba în cursele lungi: bagi ‚benzină’ ca să ai ce consuma.

De data aceasta, în loc să simt energie după mâncare, m-a luat un somn de nu mai vedeam pe unde calc, de parcă aş fi mâncat somnifere. Mergeam spre Saint-Jaques, pe un drum naţional, mai mult spirit decât corp şi îmi era frică să nu cad. Era a doua criză de somnolenţă pe care mă gândeam să o rezolv la Refugiul Grand Tourmalin, cu condiţia să ajung acolo. În disperarea mea, spre Tourmalin m-am lipit de 2 italieni cu care nu prea am reuşit să ne înţelegem altfel decât în italiana, pe care eu nu o vorbesc. Am observat că în condiţii de adversitate aveam tendinţa să mă apropii de oameni.

În sfârşit Refugiul Tourmalin, unde i-am rugat să mă lase să leşin un pic pe un scaun lung din sala de mese. Nu am vrut cameră, ca să pierd mai puţin timp. Am zăcut vreo 35 de minute. Când m-am trezit, în refugiu erau 3 concurenţi: un elveţian (care ştia de Moldova şi a spus că avem vinuri bune), un canadian (absolut fascinat de ceea ce vedea în jur şi făcea o groază de filmuleţe) şi un italian. Cu ei am ieşit din refugiu să atac urcarea spre Col di Nana (2770m).

Pe urcare am observat privirile îngrijorate ale băieţilor apropo de felul în care respiram şi tuşeam. Băusem un pic de Cola şi sângele meu era totul dus să o digere, părăsind funcţia respiratorie. M-am gândit să nu mai beau Cola. Pe urcarea aceea am început să recit în mintea mea o mantră – Respir uşor. Îmi amintesc că şi în anii anteriori am avut dificultăţi cu respiraţia şi am recurs la aceeaşi metodă de reprogramare mentală. Ideea este că în ziua a patra, de la mantră sau de la adaptare, mi s-a rezolvat problema cu respiraţia şi am putut inspira aer pe săturate, fără a mai tuşi.

Pe coborâre am plecat înaintea băieţilor care erau ocupaţi cu discuţii şi filmări, şi am ajuns cu bine la Valtournenche.

Câte bătăi de cap mi-a dat această etapă aparent simplă de 35km cu 3000m+, pe care mă gândeam ‚să mi-o fac la micul dejun’! Cum a ştiut să mă toace!

La Valtournenche în plan era o pauză mai lungă cu mâncare, duş, somn. Eram bucuroasă să fac un duş după atâtea chinuri şi caldură, aşa că hai şi urcă la etaj cu geanta de 12kg. După duş, m-am gândit că nu mi-ar strica un pic de masaj, care se petrecea într-o sală de cinema şi a fost foarte ok.

Acolo am avut ideea neinspirată să întreb dacă mi se puteau aplica kinesio tape-uri pe genunchi, preventiv. Până mi s-a terminat masajul, m-am trezit că băiatul de la kineto tăiase deja vreo 10 benzi de lungimea tibiei mele, aşa că a trebuit să asist la neputinţa lui de a mi le lipi în strat de 5 pe pielea uleioasă de după masaj. Nu ştiu de ce mi le aplica pe toate pe tibii, când eu le cerusem pe genunchi. La început am crezut că o fi vreo tehnică nouă. E adevărat că îi spusesem şi ceva de un tendon tibial inflamat, dar parcă lipeala nu se întampla în zona dorită. În plus, au început să-mi lipească tape şi pe tălpi, iar asta clar că nu intra în planul meu vestimentar. Nu eram sigură că nu mă vor jena la alergare. Într-un final, şi-au dat seama că tape-urile nu se lipesc şi au început să-mi degreseze pielea cu spirt roz. Nu am ştiut să spun STOP la timp şi a fost o mare pierdere de timp toată schema. Mi-a părut rău de timpul irosit, mai ales că am dezlipit toată construcţia de îndată ce am plecat de la ei şi a trebuit să reduc din timpul de somn din cauza tape-urilor.

Mi-au spus să revin înainte de plecare ca să-mi mai lipească ceva şi le-am spus că nu voi reveni pentru că mă grabesc. Am auzit comentând: ‚Uite la asta: se grăbeşte de parcă ar fi prima’. Nu eram prima, dar cursa era a mea, timpul era al meu şi eram ‚prima’ pentru mama şi pentru lumea care mă susţinea.

Înainte de somn, am fost să mănânc. Lucrurile nu se întâmplă aici în modul cel mai sănătos: toţi mănâncă înainte de a merge la culcare, după care se trezesc şi mai bagă o tură. În sala de mese am văzut-o iar pe Marina, care a stat la Valtournenche doar 20 de mn, timp în care a mâncat, a primit informaţii şi asistenţă şi a plecat. Iar eu mergeam la somn. Vorba lui Tomiţă: nu te uiţi ce fac alţii, faci ce scrie în plan.

După o vreme, am observat că în zona punctelor de control vedeam cam aceleaşi persoane. Erau susţinătorii/asistenţii diverşilor concurenţi, care veneau în calea lor sau mai stăteau un pic să studieze concurenţa. Astfel le observau starea, ce manâncă, cât se odihnesc şi transmiteau mai departe.

 (6) Valtournenche  – Ollomont. Este o etapă mai blandă pentru picioare, pentru că terenul este mai puţin tehnic. Pe parcurs m-am mai întâlnit cu alergatoarea din China, cu care ne-am rătăcit un pic, nefiind atente că traseul o lua la un moment dat spre stânga.

În drum spre Refugiul Magia am alergat o vreme cu un spaniol, care acum era în starea în care fusesem eu mai devreme, adică un zombi, ai cărui ochi mari şi albaştri trădau îngrijorare. Din discuţia cu el am aflat că cu o săptămână înainte participase la PTL din cadrul UTMB. Numai oameni normali la cursa asta… La Magia a încercat să negocieze 3 ore de somn în loc de cele 2 regulamentare. Voluntarii îi tot explicau că regula e de maxim 2 ore şi că mai poate dormi o oră la următorul refugiu (Cuney) aflat la o oră distanţă. Ce-i o oră distanţă pentru un zombi? L-am revăzut în duminica festivităţii de premiere şi mi-a spus că până la urmă l-au lăsat să doarmă 3 ore. Cred că nu au avut cu cine discuta după doar 2 ore de somn.

Tot spre Magia, trecusem iarăşi de Marina. Am mâncat puţin la Magia şi am plecat spre Refugiul Cuney, unde la fel ca acum 2 ani în urmă m-a prins o furtună cu grindină. Am hotărât să mai stau un pic acolo până se mai reduce din intensitatea ploii. Am mâncat şi chiar am aţipit un sfert de oră într-un fotoliu. Furtuna ne-a adunat pe 3 alergători în cort. Sosise Marina şi Rui, portughezul al cărui spate l-am văzut la plecarea din Gressoney. Asteptam cu toţii acalmia, care a venit în scurt timp.

Refugiul Cuney. Foto-Adrian Toma
Refugiul Cuney (2656m). Sursa: Adrian Toma.

Prima a ieşit pe uşă Marina. Noi cu Rui ne-am uitat unul la celălalt şi am spus că mergem împreună, mai ales că era şi noapte. Avea un ritm bun şi era foarte de treabă, ceea ce confirma ideea mea preconcepută despre portughezi. Peste vreo jumatate de oră am ajuns-o pe Marina din urmă şi de aici pana la Oyace am format un trio foarte cooperant şi sincronizat.

Să nu uit să vă spun, că la Bivuacul Clermont, prin vot unanim, ne-am oprit să mâncăm o porţie delicioasă de paste, pentru că urma o coborâre lungă de vreo 3 ore. Discutând despre una alta cu Marina, am ajuns să vorbim despre cât de bine merge chinezoaica fără beţe, când privirea ni s-a oprit în pantofii unui alergator care dormea în camera vecină. Erau papucii chinezoaicei. O ajunsese şi pe ea oboseala. Dupa acel moment, drumurile noastre nu s-au mai intersectat.

La Oyace ne-am despărţit de Rui, întâmpinat de echipa lui de suport. A avut nevoie de o oprire mai lungă din motive de probleme de digestie.

Noi cu Marina am rămas un duo cooperant şi sincronizat, şi de comun acord am decis că trebuie să mâncăm şi să aţipim o jumătate de oră la Oyace, înainte de a urca pe Col Brison (2492m). La Oyace se afla şi echipa de susţinere a Marinei în frunte cu fiica ei. Nu ştiu cum făceau să ajungă peste tot după ea şi să nu pice de somn.

Oyace. Foto-Marina Plavan
Oyace. Sursa: Marina Plavan.

După Col Brison a urmat coborârea spre Ollomont, ultimul base vita, unde planul era să stăm cât mai puţin. Ne gândeam să mergem împreună atât cât se poate, fără a fi legate una de cealaltă. Mi-a placut să petrec o parte de cursă în preajma ei, se misca absolut genial, iar discuţiile ne făceau cursa mai uşoară. Mi-a spus că avea în vedere să termine cursa sub 100 de ore, plan care nu a mers chiar din prima parte, când a avut probleme cu digestia şi băşicile. Dar chiar şi aşa, a spus că vrea să termine cursa, pentru că nu o face numai pentru o poziţie în clasament. Am aflat că pentru Marina fiecare răsărit de soare este unic şi ca îi place foarte mult să le fotografieze, că împreună cu cele 2 fete ale ei este implicată în diverse activităţi asociative şi că lucrează la o bancă.

(7)Ollomont – Courmayeur. La Ollomont am mâncat bucate ,à la carte’: supă, orez, ton, salată de roşii, ouă, struguri, după ce am făcut un duş, desigur, şi eu şi Marina, că doar eram sincronizate. Echipa Marinei era în priză să o ajute cu başicile şi cu echiparea pentru etapa ce urma.

Ollomont. Foto-Marina Plavan
Plecarea din Ollomont. Sursa: Marina Plavan.

A urmat o urcare digestivă pe Col Champillon (2709m), timp în care Marina spunea că nu este dispusă să mai petreacă o noapte pe traseu şi să-i dăm bice ca să ajungem seara nu foarte târziu la Courmayeur. Eu eram de acord să i-o dăm, numai că nu mă puteam lăuda cu un nivel de energie extraordinar. Încercam totuşi să ţin pasul cu ea pe cât posibil.

Pe urcarea spre Refugiul Champillon am fost întrebate de nişte drumeţi dacă eram franţuzoaice. Clar ca nu eram, însă franceza era terenul comun pe care ne puteam înţelege. La refugiu am dat peste cap un pahar cu lichid şi am mers mai departe.

De pe Col Champillon ne aştepta o coborâre mai abruptă pe prima parte, după care o porţiune lină de fals plat şi o coborâre alergabilă lungă de vreo 10km. Aici pe fals plat-uri ne-am jucat cu Marina de-a jocul cu steguleţele, alternând alergarea şi mersul între 2 steguleţe de marcaj. Marina a simţit că eu aş fi alergat mai mult şi mi-a spus să merg înainte în ritmul meu. Acolo ne-am despărţit, credeam eu, temporar. Urma să ne revedem în duminica premierii.

Ajunsă la St-Rhémy-en-Bosses, m-am întâlnit cu echipa de suport a Marinei. I-am liniştit că nu are nimic şi că urmează să apară şi ea în scurt timp. În punct am înfulecat ce mi s-a oferit, adică o porţie delicioasă de paste. Tot aici am dat cu ochii de o altă concurentă, care ajunsese cu un sfert de oră înaintea mea şi termina de mâncat.

Am ieşit din punct cu vreo 5 mn după ea. O vedeam în faţă, dar nu mă simţeam în stare de atac. Ba dimpotrivă, mă încerca o stare de somnolenţă accentuată, pentru care trebuia urgent să iau o pauză. Până la următorul punct – Refugiul Frassati – mai era mult, aşa că trebuia să găsesc o soluţie până acolo. În localitate erau câteva case fără locuitori vizibili. Mă gândeam că dacă întâlnesc pe cineva să îi rog să mă lase să aţipesc un pic pe iarba din gradină sau pe prispa casei. Până la urmă, am găsit un refugiu pentru animale, unde am putut să stau în fund şi să ‚leşin’ un sfert de oră printre paie şi rămăşiţe de bălegar. Între timp, cerul devenise negru şi a început o ploaie uşoara, o vreme numai bună de zăcut. Pe lângă mine treceau alţi alergători teleghidaţi de gânduri în tacere.

Toreador
Undeva pe lângă Merdeux. Sursa: tordesgeants.it.

Mi-a făcut bine acea pauză scurtă. Neuronul parcă devenise mai lucid. Aşa că am început o urcare optimistă spre Frassati. În faţa mea nu mai vedeam pe nimeni, iar ploaia se mai rărise.

Refugiul Frassati l-am găsit plin lume – voluntari şi organizatori, printre care 2 mari alergătoare Liza Borzani şi Graziana Pè, care de data aceasta nu alergau, dar făceau parte din organizare, se plimbau pe traseu şi ne luau interviuri. Mi-a făcut mare placere să schimb cu ele câteva vorbe. De la Liza am aflat că vremea nu era foarte rece pe Col Malatra (2936m), aşa că puteam să urc doar cu foiţa pe mine. În plus, ca să fie cursa mai interesantă, mi-a spus că am 2 fete în faţă la vreo 10 minute şi m-a întrebat ce am de gând să fac. I-am spus că aveam de gând să alerg pe coborârea de pe Col Malatra spre Courmayeur şi că voi vedea ce iese.

În ce priveşte urcarea spre Malatra, aveam în amintire o porţiune destul de tehnică şi anevoioasă spre vârf, care însă nu m-a mai speriat atât de tare de data aceasta. În vârf ne întâmpina un omuleţ care semăna foarte tare cu Kilian, zici că erau fraţi. A zâmbit când m-a văzut cu ochii mari şi expresia confuză. Sigur că ştia de asemănare.

M-am uitat cum se vedea de sus. Nici ţipenie de alergător. Fetele de care mi-a spus Lisa că ar fi la 10 mn erau hăt departe, dincolo de raza mea vizuală. Oricum, nu mă bazam prea tare pe timpii comunicaţi de italieni. De fiecare dată aceştia erau mai mari şi puteau căpăta valori triple faţă de cele anunţate.

Mi-am căutat liniştită de coborâre. M-am bucurat că am ajuns sus ziua şi că urma să văd un apus superb. Mai aveam de urcat un ‚deal’ – Pas Entre Deux Sauts (2524m).

În mod normal, i-aş fi spus munte, dar atunci îmi părea deal. Se înserase de-a binelea. Acolo am văzut 2 luminiţe de frontale. Una era a elveţianului pe care l-am cunoscut la Tourmalin: cobora mai încet pentru că avea o problemă. Ne-am salutat şi mi-a dorit succes. Iar un pic mai departe am dat de o alergătoare, aparent demotivată. Am întrebat-o dacă era bine şi mi-am continuat alergarea.

Nu am apucat să măresc turaţia că am mai auzit o voce feminină din stânga, aparent din afara potecii. Întreba ceva în italiană. Nu prea aveam ce discuta la acea oră, aşa că i-am arătat direcţia corectă, pentru cazul în care aceea era întrebarea şi am tulit-o. Mie traseul îmi apărea în faţă destul de clar şi bine iluminat de licuricii de marcaj.

De acolo am început să alerg de parcă am furat ceva. Mă ajuta şi perdeaua nopţii, care mă ţinea focusată pe poteca albă şi prafuită şi nu mă lăsa să casc ochii la frumuseţea lanţurilor muntoase presărate de jur împrejur, dar invizibile noaptea. Aşa am ajuns în sfârşit la Refugiul Bertone şi apoi la Courmayeur înaintea celor 2 concurente, faţă de care câştigasem pe ultimul segment de 20km în jur de o ora.

Nu-mi explic de unde apar în noi resurse în astfel de momente. Uitasem de somn, de dureri, de nevoi. Eram o sageată, un vector, o boare de vânt golită de povara existenţei, mânată de o dorinţă precisă – aceea de a ajunge la linia de sosire.

Finis. Foto-Alex C. Petrut
Finiş. Sursa: Alex C. Petrut.

Dacă cu 2 ani în urmă finalizarea acestei curse mi s-a părut un miracol, acum pot spune că iaraşi s-a întâmplat o minune. Pentru că poţi să te antrenezi, să depui eforturi imense şi să nu se întâmple să o termini din o mie şi unu de motive interne sau externe, iar eu am ajuns cu bine până la capăt.

O minune este felul în care m-am simţit iubită de natură, de cursă, de oamenii care s-au gândit la mine pe parcurs, căror nu le voi mulţumi niciodată destul.

Viorica Malai

Festivitatea de premiere. Surse: arhiva personală, Cristian Manole, Alexis Courthoud, Stefano Jeantet.

Continuă lectura „Tor des Géants 2018.”